“Actorul este o operă de artă”

11909649_888054241250282_1819325636_nDe vorba cu regizorul Ion Mircioagă

Cu ocazia premierei spectacolului „Cerere în căsătorie” de Anton Pavlovici Cehov, ce a avut loc sâmbătă 29 august 2015 la Sighişoara, am avut plăcerea unui dialog cu regizorul Ion Mircioagă.  Domnia sa a făcut parte din acest proiect, ca regizor dar și ca director al Teatrului „7” din Bucureşti, partener în punerea în scenă a spectacolului alături de teatrul independent „T.a.C.T.” din Sighişoara, care iată, la mai puţin de un an de la premierea piesei „Prah” recidivează cu un nou spectacol.

Ion Mircioagă a absolvit în 1980 cursurile Facultăţii de Chimie din Bucureşti după care în anul 1995 a absolvit şi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, de atunci dedicându-se teatrului. În prezent predă regia la UNATC Bucureşti şi la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi. A montat spectacole la: Arad, Brăila, Bucureşti, Buzău, Reşiţa etc. şi acum la Sighişoara. În CV-ul regizorului regăsim colaborări la posturi de televiziune (Prima TV, „Dincolo de limite”; TVR, „Cu ochii’n patru”), texte montate din autori clasici precum Shakespeare, Caragiale sau contemporani Tankred Dorst, Dumitru Solomon etc. A partcipat la festivalurile de la Arad, Sibiu, Târgu-Mureș etc. Are articole publicate în reviste de specialitate dar şi cărți: „Realitatea în codrul din Arden”, „Realităţile în teatru”, ambele publicate la UNATC PRESS. A scris piesele: „Oricând, cu plăcere”, împreună cu Radu Dragomirescu, și „Totul e prea mult. (Nimic e cam puţin)”, împreună cu Radu Solcanu.

La Sighişoara distribuţia spectacolului a fost formată din actorii Gianina Iconaru, Ştefan Abrudan, şi Eugen Pădureanu, cei trei strălucind la propriu în rolurile interpretate cu vivacitate și o trăire interioară dând un plus de valoare textului, ştiind că, dincolo de intriga și trăsăturile personajelor creionate de autor, jocul artiştilor conferă, prin talentul, experienţa, profesionalismul, dăruirea, unicitatea fiecărei puneri în scenă, o atmosferă  recreată la fiecare reprezentaţie prin măiestria actorilor care o dată aflaţi în scenă, îşi pun între paranteze propriile vieţi, lăsându-se pradă rolurilor încredinţate şi devin purtătorii mesajului piesei, de data aceasta unui text clasic, spectacol adaptat şi dramatizat conform viziunii regizorale a lui Ion Mircioagă.

Acţiunea piesei este centrată pe o simplă, dar în acelaşi timp, complicată cerere în căsătorie, cele două personaje Natalia Stepanovna şi al ei pretendent Lomov, dezvăluindu-şi diferitele ipostaze ale caracterului egoismul, meschinăria, egocentrismul, totul rezumându-se sugestiv la o luptă a contrariilor „a mea, ba a mea”. Am asistat la un dialog spongios până la exasperare, o tensiune crescândă în care personajele au dat frâu liber egoismului veros dus până dincolo de durere, porniri temperamentale explozive pe alocuri, cu treceri bruşte de la apropiere la repulsie şi apoi la extaz, din cauza poziţiilor contradictorii ale personajelor. Deşi aparent înteţeşte acel conflict, lăsându-se antrenat în disputele celor doi, tatăl Nataliei Stepanovna, interpretat într-o manieră extraordinară şi în acelaşi timp originală de Eugen Pădureanu, ajunge în final să dezamorseze conflictele, găsind singura cale de ieşire din acea situaţie aparent fără ieşire, potolind acea furie oarbă pornită din nimic, clădind prin jocul scenic, presărat cu gesturi şi replici comice ce dau piesei savoare, o anumită tipologie umană care rezultă din însuşiri, metehne, prejudecăţi, toată moştenirea primită de la înaintaşi şi care, îmbogăţită prin experienţe personale, va fi transmisă urmaşilor.

Punerea în scenă a piesei, în viziunea regizorului Ion Mircioagă, s-a remarcat printr-o originală adaptare pliată în cadrul inedit al Sălii „Teutsch” pusă la dispoziție de Central Park Hotel Sighişoara. Astfel, în scenografia spectacolului  nimic nu este întâmplător, începând cu dispunerea spațială a fiecărui element de interior, mobilierul, tabloul ogarului, păpuşa matrioska, oglinzile, ușa, geamurile și draperiile, și continuând cu folosirea uneori în exces a apei și a votcii, care temperează sau din contră răscoleşte, luminile inspirat reglate, totul are un rol bine definit în desfășurarea graduală a acțiunii, până la punctul culminant, deznodământul fiind surprinzător chiar și pentru acei spectatori care cunoșteau textul.

11901136_888042517918121_1602712708_o

„Actorul este o operă de artă”

Reporter:  Înainte de venirea la Sighişoara ați mai lucrat cu  actorii din distribuția piesei din această seară?

Ion Mircioagă: Cu Ştefan Abrudan am lucrat la Teatrul din Reşiţa în piesa „Steaua fără nume”  iar cu actorul Eugen Pădureanu, într-un text de Ştefan Caraman. I-am găsit făcându-ne meseria. Cu Gianina Iconaru este prima oară când am lucrat şi mărturisesc că a fost o reală încântare.

Rep.: Construcţia, punerea piesei în scenă, rolurile, replicile actorilor, jocul scenic, Cehov  pentru regizorul Ion Mircioagă, au avut ceva aparte în contextul actualizării lui?

I.M.:  Mi-aţi pus o întrebare importantă. În raportul pe care îl avem cu clasicii, am un coleg la Iaşi, care m-a întrebat, că dacă „suntem de-acord cu Shakespeare, că Moliere sau Caragiale este actual, atunci de ce îi actualizăm?” Aici intervine o confuzie – între veşnicia unor probleme umane şi mijloacele de expresie artistică adecvate timpului nostru. Personal, mizez, întotdeauna, pe un joc actoricesc modern. Viu, implicat, îndrăzneţ… Problema care se pune, e dacă reuşim, şi cum reuşim, netrădându-i, păstrând pe de o parte farmecul care este al epocii şi care vine, şi din stil… nu discutăm de stilul unui mare scriitor, deci păstrând farmecul, păstrând esenţele, problemele, cum facem, să le facem accesibile pentru publicul modern? Într-o piesă a lui Cehov, „Pescăruşul”, la finalul unui act este un sărut. Un sărut pe vremea când a fost scris textul era cam ceea ce ar fi astăzi un număr sexual aproape evident. S-au schimbat  vremurile, sensibilităţile, despre asta este vorba şi atunci părerea mea este că cea mai justă cale este un joc actoricesc modern. Vorbind despre actuala piesă, am avut şansa să lucrez cu trei actori care, fiecare în felul lui a înţeles lucrul acesta, să nu-l trădăm pe Cehov, dar să facem un spectacol care se adresează publicului de astăzi. Până la urmă probleme legate de felul în care sentimentele noastre sunt afectate de orgoliile noastre, sunt actuale şi astăzi. Şi atunci asta ne-a interesat. Miza mea a fost îndreptată spre jocul actoricesc.

Rep.: Impresionantă a fost debordanta pasiune şi naturaleţe cu care s-a jucat, patosul replicilor ne-a transmis nouă spectatorilor acea tensiune crescândă ducând totul până la un sentiment greu de descris… 

I.M.: Am făcut şi aseară la repetiţia finală observaţia pe care le-am şi spus-o, că cei trei actori că Gianina, Ştefan şi Eugen au o rară calitate, anume aceea de a fi organici, veridici, şi în acelaşi timp histrionici: exprimă elocvent cu mijloace actoriceşti specifice. Aceasta e o este subtilitate a artei; e o muncă imensă şi costisitoare, să cauţi în tine acele resorturi care sunt ale personajului, şi care, eventual să descoperi că ar putea fi şi ale tale, şi să nu-ţi placă ce descoperi…  Fiecare dintre ei şi toţi la un loc fac artă, perechile care se desenează în piesă, datorită textului, exprimă sentimente, exprimă senzaţii, un tot unitar. Până la urmă un actor, în momentele sale de graţie nu este el actorul, este o operă de artă. Asta este subtilitatea acestei arte şi de fapt din cauza asta îi costă foarte mult. Să cauţi în tine acele resorturi care sunt ale personajului, şi care, eventual să descoperi că ar putea fi şi ale tale, şi să nu-ţi convină, e o muncă imensă.

Rep.: Pe umerii regizorului stă toată osatura responsabilităţii construcţiei spectacolului ştiind că „acul balanţei” se poate înclina spre o mai mare sau mai mică izbândă, barometrul critic fiind însuşi publicul. În acest echilibru fragil regizorul are un rol esenţial, acela de „desenare” a cercului în care se creează simbioza actorului cu rolul său. Cum vede regizorul jocul scenic al actorului la final, la premieră şi după, pus sub lumina reflectoarelor?  

I.M.: Vine un moment în care spectacolul le aparţine lor, actorilor. În cea mai mare măsură e un fel de despărţire dureroasă când îţi dai seama că sufletul pe care l-ai pus acolo, gândurile nu mai sunt ale tale, au fost asimilate de ei, dar şi că e foarte bine că este aşa. Deci e o mare mulţumire melancolică, deşi ştii că vei merge spre o altă şi altă repunere, al unui alt joc, a unor noi personaje, cărora trebuie să le dai viaţă, prin însăşi viaţa ta. Iar de actori, de acei actori ce-ţi sunt aproape de suflet, te legi cu o legătură indestructibilă ce în ani se sedimentează şi devine, de ce să nu recunoaştem, nostalgie, aduceri aminte…

Rep.: De aici, spre ce margine de ţară veţi mai hălădui? 

I.M.: Spre următorul spectacol ce va fi tot la un alt teatru particular, nebugetat ca şi teatrul sighişorean,  Teatrul „7” București. Am scris un text împreună cu unul dintre actorii cu care lucrez, în care am imaginat o situaţie, redând un proces de exorcizare prin teatru, cum ar fi ca  cei doi soţi Petruchio şi Catarina din piesa „Îmblânzirea scorpiei” să ajungă la bătrâneţe, în zilele noastre evident, dar cu acelaşi temperament. Piesa va conţine şi o situaţie specială în care el este paralizat, punându-se accent pe monologul ei. Sper ca piesa să iasă aşa cum ne-am imaginat-o.

Rep.: Pe când revenirea la Sighişoara?

I.M.: Înţeleg că celor din Sighişoara, le plac spectacolele, că le place Teatrul T.a.C.T., iar mie îmi place atmosfera creată în jurul lor de prietenii lor şi de susţinătorii lor, oameni care le apreciază talentul şi le admiră efortul de a-şi face meseria fără compromisuri. E păcat că Primăria nu îi susţine… dar poate că, pe lângă gustul amar lăsat de această neînţeleasă atitudine de descurajare a unor talente autentice locale, practic asta i-a ambiţionat şi iată că se află la cea de-a doua premieră în decursul a nouă luni, ceea ce nu este deloc puţin. Cunoscându-i pe ei şi pe cei care i-au sprijinit în demersul lor, sponsori şi parteneri, cum sunteţi şi dumneavoastră, pe tot parcursul punerii în scenă, dovediţi interes şi apreciere,  creând în jurul lor, al actorilor, al repetiţiilor şi al premierei de azi o atmosferă caldă, creată de oameni iubitori de frumos, bucuroşi că există un teatru la Sighişoara.

Rep.: Înțeleg că există idei de proiecte, inclusiv o piesă jucată în limba engleză, special pentru străinii care vizitează Sighişoara. Cum vedeți realizarea practică a acestora?

I.M.: Deocamdată doar cu ajutorul mecenatului iubitorilor de teatru, a celor care s-au implicat în proiectele Teatrului T.a.C.T.,  fără de care acestea nu ar fi putut fi realizate. Sala unde au  avut loc repetiţiile şi spectacolul este doar vârful aisbergului, este ceea ce se vede. Pe lângă acest aspect vizibil sunt multe altele ce împreună alcătuiesc ca un puzzle tabloul complicat al „facerii” unui spectacol de teatru.

[Aici îi dăm dreptate domnului regizor, pentru că vorbim de un caz fericit, teatrul sighişorean găsind uşi deschise la oameni apropiaţi, adevăraţi filantropi ai frumosului. Nu este nici pe de parte situaţia ideală şi nici nu e normal să fie aşa într-un oraş cu tradiţia culturală a Sighişoarei, oraş recunoscut ca având o dată, o viaţă culturală bogată cu spectacole de teatru, muzică clasică, operetă (Ion Dacian este una din personalităţile culturale legate de Sighişoara) Susţinerea din partea municipiului a proiectelor acestui teatru ar fi foarte simplă şi cu rezultate imediate. Le-ar fi şi lor actorilor mai uşor şi ar putea să îşi facă meseria fără să se gândească la costuri, la săli de repetiţii, săli de spectacole, fonduri pentru recuzită, costume, lumini, sonorizare, afişe, regizor sau scenograf… Ar fi foarte simplu, constructiv şi benefic pentru toată lumea.](n.r.)

Rep.: Când veţi reveni la Sighişoara pentru montarea unui nou spectacol?

I.M.: Practic acum am venit din prietenie. Mai departe depinde şi de eficienţa acestei colaborări. Este meseria mea, trebuie să trăiesc din ea, nu pot să fac voluntariat. Pot să fac voluntariat, să mătur pe străzi, nici o problemă; am avut multe meserii la viaţa mea, am vândut cărţi, am lucrat în fabrici de chimie, am lucrat într-un institut de cercetare, nu mi-e teamă de muncă. Inclusiv în teatru am cărat decoruri, am făcut sonorizare, în teatru de amatori sau de profesionişti, nu mi-e jenă să recunosc. Până în 1990-1995 am gravitat în jurul Bucureştilor. Despre Teatrul „7” pot spune că are în spate o asociaţie ce s-a înfiinţat cu circa 10 ani în urmă, iar acum patru ani am reuşit, tot aşa, datorită unor sponsori generoşi să găsim un mic spaţiu, chiar mult mai mic ca cel de la Sighişoara. Încap în acel spaţiu 20 de spectatori. Cum l-am obţinut? E vorba despre o familie, domnul Alexandru Ştefan Mihăilescu, urmaş de Goleşti şi de Racoviţă şi de domnul  Cesianu, care şi-a recuperat casa. Are omul o casă mare, la etaj locuieşte el, la parter sunt birouri iar la subsol suntem noi cu teatrul. Îl cunoştea pe partenerul meu Radu Solcanu, şi aşa am ajuns să avem acel loc pentru teatru. E mare lucru, până la urmă. Asta ţine şi de aristocraţie, în sensul larg al conceptului de „iubitor al culturii”. Îţi trebuie fire de aristocrat să îţi doreşti să ai un teatru, fie că eşti hotel, fie că eşti casă particulară şi să nu faci, mai ştiu eu, parada modei de exemplu la costume de baie. Este ceva ce ţine de sânge, „de sânge albastru”. De fapt, întotdeauna teatrul s-a întreţinut în mare măsură datorită nobililor, că erau cei cu dare de mână din Atena, că erau prinţii şi ducii din Italia, că era  Ludovic al XIV-lea, că erau burghezii bogaţi din secolul XIX… aşa s-au întreţinut teatrele! Nu trebuie să uităm lucrul acesta, teatrul nu se poate ţine din biletele vândute, este imposibil!… Este păcat însă, ca într-un oraş ca Sighişoara să nu existe un teatru  finanţat de oraş, cu atât mai mult cu cât aveţi tradiţie şi iată aveţi doi actori extraordinari, Gianina și Ştefan.

Rep.: Aveţi dreptate! Plecând de la aceşti doi actori extraordinari s-ar putea dezvolta o instituţie care să funcţioneze cu ajutorul banilor alocaţi de Consiliul Local Sighişoara, cel care are puterea şi menirea să aloce fondurile necesare unui astfel de proiect de interes local.

I.M.: La urma urmei, sigur că există şi această posibilitate, dar ne putem lua după teatrul englezesc care se finanţează cultivând în jurul lui, un restaurant o librărie, o cafenea…

I-am mulţumit domnului Mircioagă pentru amabilitate, şi i-am dorit realizări multiple pe calea artei, dorindu-i şi o revenire cât mai grabnică şi cu folos atât pentru sighişoreni cât şi pentru domnia sa, alăturându-se sufleteşte împătimiţilor actori, Gianina Iconaru şi Ştefan Abrudan, sau colaboratorilor lor actorul Eugen Pădureanu, artistul plastic Daniel Romeo Todea care a semnat şi de data asta grafica şi decorul, precum şi celui aflat la butoane (sunet şi lumini) Adrian Melinte.

Pentru cei care încă nu îi cunosc îi invităm la teatru! La Central Park Hotel în sala „Teutsch” se joacă comedia cehoviană „Cerere în căsătorie”. Îi veţi întâlni pe Gianina Iconaru şi Ştefan Abrudan, sighişorenii care şi-au clădit cu migală, treaptă cu treaptă, construind în arta actorului atât roluri dedicate copiilor dar şi celor „mari”, abordând roluri profunde, complexe ca cele din piesa pusă în scenă zilele acestea. Ei sunt animaţi de scopul nobil al cultivării binelui într-o lume tot mai grăbită, tot mai neprietenoasă, ceea ce este ca descoperirea unui nesperat izvor de apă vie, la care ajung cei însetaţi să-şi ostoiască dorinţa de regăsire şi de plinătate.

Vasile Luca

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.

Powered by WordPress | Designed by: Premium WordPress Themes | Thanks to Themes Gallery, Bromoney and Wordpress Themes