Europa fără Europa sau discriminarea viitorului

Marius-IosifCând vorbim despre discriminare ne gândim doar la acea atitudine prin care o categorie de cetăţeni este desconsiderată şi lipsită de anumite drepturi pe baza unor considerente neîntemeiate. Şi e bine că se luptă împotriva unei asemenea atitudini care întârzie apariţia unei mari naţiuni europene, o naţiune care, fără să aibă omogenitatea celei americane, ar trebui să se nască în câteva zeci de ani, o naţiune care, deşi polifonică, ar trebui să adere la modelul omului european. Acest model are cred ca valori principale: profesionalismul, moralitatea şi toleranţa, cât şi, mai înainte de toate, dorinţa de a cunoaşte.

Există însă şi discriminări potenţiale, dicriminări indirecte şi neconştientizate, care apasă asupra generaţiilor viitoare, asupra copiilor noştri şi a copiilor copiilor noştri.

Observ în ultimii ani, o scădere a capacităţii de exprimare la tineri, folosirea unui limbaj rudimentar, o incapacitate de a formula propoziţii şi fraze complexe. Pe de altă parte, înjurături care şi pe un marinar beat l-ar face să roşească, cum spune un prieten,  au intrat în limbajul curent, le auzi pe stradă la tot pasul, rostite nu neapărat la mânie ci, cred,  ca substituenţi ai unor cuvinte şi expresii necunoscute. Folosirea lor ţine şi de un teribilism al adolescenţei, dar şi de grave lacune în cunoaşterea limbii. M-a amuzat, şi nu prea, când, fără să vreau, am văzut un tânăr care, privind fascinat un imens pluton de ciclişti ce traversa oraşul, a spus cu o desăvârşiră candoare: „Ai, să-mi bag ….!” Cuvinte ca „fantastic”, „extraordinar” sau chiar popularul „tulai” nu existau pentru el şi s-a exprimat cu o expresie care, din lipsă de altceva, a ajuns să aibă conotaţiile cele mai diferite. Diminuarea capacităţilor lingvistice pare a fi un fenomen general şi el pare a se datora atât scăderii comunicării familiale, cât şi scăderii drastice a apetenţei pentru lectură, înlocuită fiind de televizor sau computer, dar şi de telefonul celular. Ritmul accelerat al vieţii de zi cu zi şi programul de lucru sufocant despart pentru mult timp părinţii de copiii lor, iar comunicarea electronică e una utilitară şi mereu grăbită, ea nemaiavând nevoie de frumuseţea şi cântecul cuvântului, ci doar de precizia lui.  Cine mai citeşte poezie în ziua de azi ?!

Lingviştii sunt în general de acord că marele salt de gândire s-a produs prin limbaj. „În prezent, oamenii de ştiinţă consideră că mutaţia genetică în urma căreia a rezultat specia noastră a fost o modificare neuronală, care i-a permis omului să folosească gramatica şi sintaxa. (A folosi sintaxa înseamnă a înlocui înşiruirea aleatorie a cuvintelor, pe care o întâlnim la copiii care abia şi-au însuşit vorbirea, cu îmbinarea cuvintelor sub forma unor structuri ierarhizate, prin folosirea unor substructuri precum propoziţiile, care sunt delimitate de mărci abstracte cum sunt: „deşi”, „deoarece”, „dacă nu”, „întrucât” etc.) Această capacitate s-a dovedit a fi un avantaj atât de semnificativ, încât i-a permis lui Homo sapiens să domine toate celelalte specii de hominizi” spune Cyntia Stokes Brown, bazându-se pe studiile unor eminenţi lingvişti.

Modelat de şcoală şi de lectură, europeanul a fost un civilizator şi un profesionist, om al lucrului bine făcut. Raţionalismul şi algoritmul acţiunii practice sunt  caracteristici esenţiale ale omului european. Una din lecturile fundamentale ale europeanului a fost Robinson Crusoe, şi poate nici nu ne dăm seama cât de adânc a implantat în noi ideea de civilizare şi progres prin muncă susţinută. Cel puţin în mine această idee era atât de puternic sădită în subconştient, încât am resimţit o ciudată revoltă la lectura cărţii lui Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului, deşi descoperisem limitele modelului european şi valorile societăţilor arhaice. Modelul european rămâne însă unul axat pe valori de creaţie şi permanent deschis printr-o reală curiozitate, prin dorinţa de a cunoaşte şi, de aici, de a-şi putea recunoaşte erorile şi, poate că abolirea colonialismului şi apariţia ecologiei sunt cele mai distincte semne ale capacităţii noastre de autocorecţie.

Ce se întâmplă astăzi ? Iată un sondaj făcut pe un număr de cincizeci de tineri. Dintre aceştia 63%  declară că nu le place să citească pe motivul că se plictisesc, că sunt prea lungi, că, spune unul, „mi-e lene”. Dintre cei 37% care afirmă că le place să citească 91% sunt selectivi afirmând că le plac doar anumite cărţi şi abia 9% consideră că au mult de învăţat citind. Lectura se învaţă, ea presupune  formarea unei deprinderi, dezvoltarea unor abilităţi, a capacităţii de proiecţie a cuvântului în imagine, şi această învăţare presupune un efort de concentrare şi de urmărire a unui traseu narativ la început, iar apoi de idei. Răsplata constă nu doar în plăcerea lecturii, dar, mai ales în stimularea propriei gândiri, a unor abilităţi de exprimare, dar şi a creativităţii în general.

Scăderea capacităţii lingvistice actuale  şi-ar putea avea corespondentul în perioada decăderii romane, după cum spune Ortega y Gasset, prin preponderenţa folosirii latinei vulgare: „Nu se cunoaşte bine această latină vulgară, iar noi ajungem la ea, în bună parte, prin reconstrucţii. Dar ceea ce se ştie este de ajuns şi poate chiar prea mult pentru a ne îngrozi de cel puţin două dintre caracterele sale. Primul este incredibila simplificare a mecanismului său gramatical, în comparaţie cu cel al latinei clasice. Savuroasa complexitate indo-europeană, pe care o conservase limba claselor superioare, este înlocuită de vorbirea plebee, cu un mecanism foarte simplu, dar totodată – sau tocmai de aceea – foarte greoi, aproape material; o gramatică ezitantă şi perifrastică, făcută din tentative şi ocolişuri, cum e aceea a copiilor. Este într-adevăr, o limbă puerilă, sau gaga, incapabilă să redea ambiguităţile fine ale raţionamentului, nici scânteile lirismului. Este o limbă fără lumină şi fără căldură, prin care sufletul nu poate să transpară şi pe care el nu o poate înviora, o limbă tristă, care merge pe dibuite”. Ce se întâmplă ?

Într-o carte deosebit de bine informată cum e Efectele televiziunii asupra minţii umane de Virgil Gheorghe, carte elaborată pe baza unor temeinice studii ale unor cercetători americani şi australieni, se constată că vizionarea televizorului, dar şi jocul pe computer, produce nu concentrarea pe care o reflectă emiterea de unde beta, unde de frecvenţă mai mare, ci o stare de relaxare a creierului reflectată de undele alfa de frecvenţă joasă, o pasivitate a creierului care inhibă activitatea emisferei cerebrale  stângi, cea care e responsabilă pentru organizarea, analiza şi judecata datelor primite. O cantitate uriaşă de informaţii intră în creier fără ca acesta să o mai poată controla, discerne şi analiza. Vizionarea îndelungată de către copii a programelor de televiziune modelează structurile neuronale, determinând cortexul să-şi formeze o atitudine pasivă faţă de mediu, având, de fapt, efectul unui drog. Concluziile cărţii sunt sumbre şi, dacă acestea ar fi doar pe jumătate adevărate, ar însemna că asistăm la începuturile dezumanizării.

Nu e uşor să înţelegem ceea ce se petrece pentru că schimbarea este cu totul nouă in istoria umanităţii, dar constatăm o translaţie de la apetenţa pentru valori de creaţie la cea pentru valori de consum şi aceasta pe fondul unei lipse de responsabilitate în cadrul familiei şi-apoi al societăţii. Un fel de panem et  circenses pare a domina comportamentul multora, dreptul la consum nefiind echilibrat de dorinţa creaţiei. Există, cu siguranţă, un „efect supermarket” ce fundamentează o atitudine copilului faţă de realitate, implantându-i un mecanism al dorinţei cât şi imaginea unei lumi în care a fi fericit înseamnă a primi. Diferenţa faţă de generaţiile care îşi făceau singure jucăriile, ca şi jocurile, trebuie că e crucială în sensul formării atitudinii faţă de lume. Experienţa copiilor noştri se petrece într-o lume de-a gata, o lume prefabricată, în care a pretinde îl înlocuieşte pe a face. Divertismentul însuşi e prefabricat de mijloacele audio-vizuale şi el se cere pur şi simplu consumat, iar nu obţinut prin efortul lecturii. O adevărată discriminare indirectă are loc prin faptul că îi este răpită şansa de a deveni, ce-i drept prin efort, cititor. Experienţele fundamentale ale noilor generaţii nu se petrec în lumea reală, ci într-o lume virtuală şi de aici apar adesea cazurile de neadaptare la realitate, neadaptare ce împinge adesea la violenţa verbală, dar şi fizică. Fără să vrem ajutăm la crearea unui om nou, a unui mutant ce, asemeni prinţului Siddharta, e ţinut departe de lumea reală, pentru ca apoi, când intră în ea, să n-o mai poată înţelege.

Cauza mai adâncă stă probabil în amplificarea fără precedent lumii virtuale în zilele noastre căci, dacă, ascultându-i pe marii iluminaţi care văd însăşi realitatea lumii noastre ca pe una virtuală, înseamnă că realitatea pe care o construiesc mijloacele audio-vizuale e una de două ori derivată. Experienţele în câmpul virtual sunt experienţe himerice care destramă fiinţa umană, implicând-o într-o irealitate devastatoare. Există un bovarism livresc, acea „putere acordată omului de a se concepe altul decât este” (Jules de Gaultier), dar, se pare, că el este cu totul minor faţă de bovarismul electronic. Modelele  impuse de mijloacele audio-vizuale creează un fel de mitologie a forţei şi violenţei centrate pe un eu nestăpânit. Nu e de mirare că apar tineri fără interioritate, trăind prin impulsuri modelate de ficţiunile care le-au fost implantate prin mirajul lumii virtuale, aşa cum s-a întâmplat cu teroristul norvegian al cărui eu bolnav, hrănit de o ideologie intolerantă, era stimulat şi de jocuri electronice cum sunt World of Warcraft sau Modern Warfare 2. Nici tinerii protestatari anarhişti din Franţa sau Marea Britanie nu au fost mânaţi în acţiunile lor decât de motivaţii de consum şi de încredinţarea că ei merită să aibă ce-şi doresc doar pentru că  sunt ei.

Mersul lucrurilor – Roma a decăzut datorită mersului lucrurilor – conduce la crearea unui om tot mai înstrăinat de umanitatea sa, de creativitatea sa, a unei fiinţe care se autodiscriminează printr-o sensibilitate artificială, dezrădăcinată de firesc. Mereu nervos şi nemulţumit, pentru că valorile de consum produc o saţietate efemeră, omul nou e la sine doar în mişcare, în neastâmpăr, în dorinţă, de fapt. Prins în mecanismul de consum, omul nou îşi visează fericirea ca putinţă de a consuma fără limite.

Eliminarea literaturii din studiul limbilor străine e o concesie amabilă făcută inapeteţei pentru lectură şi problematica spirituală, o invitaţie la dezrădăcinarea culturală. ”What’s the time?” sau „What’s the weather like today ?” acoperă întreaga cultură engleză, cred unii, cât despre ”To be or not to be/ That’s the question” ce prostie mai e şi aia ?! Poate că vorbele acestea fără sens să fi spus ceva „înapoiatului” public elisabetan pe la 1600, dar astăzi… Ceea ce creştem pot fi nişte oameni îndepărtaţi de modelul european, nişte tineri discriminaţi, lipsiţi de deprinderea cititului, şi cărora le va fi interzis accesul la tezaurul cultural european, pentru că, după cum cred unii, ceea ce nu poate fi atins decât cu un anume efort intelectual e useless. Un patriotism european nu se poate dezvolta decât prin respectul faţă de marile valori culturale ale Europei, ale întregii Europe. Ce se va întâmpla când Cervantes, Shakespeare, Dante, Goethe, Eminescu, Ibsen, Proust, Kafka, Camus, Kavafis ş.m.a. nu vor mai fi înţeleşi ? Cultura, cum spunea filosoful Gabriel Petric, ar putea deveni în viitor o limbă moartă. Va urma poate o barbarie la fel de întunecată ca cea de după căderea Imperiului Roman ?! Fără un respect bazat pe înţelegere şi admiraţie pentru valorile culturale lumea nu poate intra decât în derivă. Există un patrimoniu cultural european şi un model de om european exemplar a cărui admiraţie şi preţuire ne-a făcut pe noi, românii închişi în lagărul comunist,  să devenim europeni cu mulţi ani înainte de-a  îndrăzni să credem că se va putea realiza unificarea europeană. Acest patrimoniu ne unise dincolo de graniţe şi misiunea generaţiei noastre a fost aceea de a face breşe în  Cortina de Fier, păstrând legăturile cu o Europă de care comunismul ceauşist încerca să ne rupă. Ştiam prea bine că Europa e înainte de toate un spirit şi tocmai acest spirit de care eram pătrunşi prin lecturile noastre  am încercat să-l comunicăm. România fusese cât se poate de europeană până la instaurarea comunismului şi  nu pot aici să nu mă gândesc la destinul exemplar al marelui sculptor român Constantin Brâncuşi care, născându-se într-un sat din România, a plecat pe jos la Parisul pe care îl admira atât, şi, ajuns aici, a reuşit să dăruiască Europei, dar şi umanităţii, o operă în care transpare o înţelepciune de mult uitată. Europenizarea de fond care ne caracteriza a devenit, să sperăm că doar pentru o vreme, o europenizare de formă. Există o bunăstare materială şi o bunăstare spirituală; dacă prima ţine de o  necesitate terestră, cea de a doua doar e cea care înnobilează fiinţa umană dându-i sens existenţei. A nu cultiva valorile care au dus la crearea culturii şi civilizaţiei noastre ar însemna să ne amăgim producând o europenizare de suprafaţă care subminează de fapt europenizarea de adâncime.

Şi pentru a încheia fără concluzii instructiv-moralizatoare, să lăsăm faptele să vorbească. Iată o ştire de pe Internet:  „Muzicianul britanic Noel Gallagher, fostul ghitarist şi compozitor  al trupei Oasis, a catalogat operele dramaturgului William Shakespeare drept „vorbărie fără sens”, informează nme.com, citat de Mediafax. Amintindu-şi de vizionarea spectacolului de teatru „Hamlet”, cu Jude Law, Gallagher a explicat că „nu a înţeles niciun moment despre ce era vorba în piesă”. „Mă gândeam: „Ştiu că vorbesc în engleză, dar  e o vorbărie fără sens” Pot să apreciez acţiunea şi faptul că ei (actorii n.r.) au învăţat toate acele replici, dar … ce naiba se întâmplă ?”, a declarat muzicianul”.

Marius Iosif

(Nota admin: Acest material a fost publicat în cel mai recent număr al săptămânalului Jurnalul Sighişoara Reporter şi preluat pe site-ul nostru cu acordul redacţiei JSR şi al autorului. Marius Iosif este profesor şi scriitor sighişorean, membru al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Tîrgu Mureş)

Both comments and pings are currently closed.

One Response to “Europa fără Europa sau discriminarea viitorului”

  1. […] Când vorbim despre discriminare ne gândim doar la acea atitudine prin care o categorie de cetăţeni este desconsiderată şi lipsită de anumite drepturi pe baza unor considerente neîntemeiate. Şi e bine că se luptă împotriva unei asemenea atitudini care întârzie apariţia unei mari naţiuni europene, o naţiune care, fără să aibă omogenitatea celei americane, arContinuare… […]

Powered by WordPress | Designed by: Premium WordPress Themes | Thanks to Themes Gallery, Bromoney and Wordpress Themes